M-am născut într-o zi de toamnă. Un anotimp al culorilor calde, al începuturilor tăcute, al lucrurilor care se clădesc încet, dar temeinic, așa cum sunt primii dinți care apar – incisivii, cei care deschid drumul. Poate de atunci port în mine răbdarea și nevoia de a construi.

La 3 ani, am avut un accident mărunt, care mi-a lăsat un mic semn discret pe buză. O amintire timpurie că imperfecțiunea face parte din noi și că, uneori, tocmai ea ne definește. Atunci am învățat, fără să știu, cât de mult contează zâmbetul și cât de fragil este.

Caninii sunt dinții forței și ai curajului. Copiii, de obicei, se tem de stomatolog. Eu nu. Eu îmi doream să merg singură. Cabinetul nu mi se părea un loc înfricoșător, ci un loc al ordinii, al calmului, al rezolvării. Medicul meu se numea Natalia… Coincidență sau primul semn că drumul era deja desenat?

Nu visam (sau nu am visat) să fiu celebră. Visam să fiu medic, să ajut oameni, să liniștesc, să repar, să redau ceva ce fusese pierdut.
Nu știu dacă am ales stomatologia sau ea m-a ales pe mine. Știu că, atunci când am început, am simțit că sunt exact unde trebuie.

Premolarii fac legătura între forță și rezistență.

Au urmat anii facultății – ani grei, frumoși, plini de îndoială și speranță, cu multă muncă. În anul III, mi-am dorit să merg într-un spital să fac practică. Practica de la Spitalul Militar Central a fost primul prag. Cred că este important să amintesc rolul unei persoane care a apărut în viața mea într-o perioadă în care provocările profesionale păreau copleșitoare. Persoana care a avut cel mai mare impact asupra mea și pe care o pot considera mentor este profesor dr. Ioan Sîrbu, un medic ale cărui ambiții profesionale și rigurozitate l-au condus către un mediu de elită în stomatologia noastră. Este persoana care mi-a pus bazele stomatologiei adevărate, a crezut în mine, m-a sprijinit în educația mea în timpul facultății, mi-a deschis orizonturile prin implicarea mea în implantologia dentară și m-a ghidat în formarea ca medic stomatolog. De la el am învățat rigoarea, respectul pentru actul medical și responsabilitatea pentru fiecare gest. Sub îndrumarea lui, mi s-au deschis ochii către o stomatologie nouă – implantologia, care, la acea vreme, părea de domeniul science-fiction.

Erau anii 1994, când implantologia făcea primii pași în țara noastră. Am avut privilegiul să fiu martor și parte din acest început. Atunci am înțeles că stomatologia nu este doar prezent, ci și viitor. Că evoluția nu trebuie privită cu teamă, ci cu curaj.

Molarii sunt cei care duc greul. Au urmat ani de muncă, de perfecționare, de căutări. Apoi primul cabinet, mic, dar plin de sens. Fiecare pacient era o poveste, fiecare zi – o lecție. Am învățat că medicina nu se face singur. Că mâinile sunt importante, dar echipa este esențială. Mi-am dorit din toată inima să lucrez în echipă. Cred în oameni, în încredere și în sprijin reciproc. În timp, am format o echipă multidisciplinară, cu medici stomatologi devotați profesiei – o echipă minunată, unită, cu care realizez tratamente cu un grad ridicat de dificultate. O echipă care știe că, înainte de orice tratament, există un om care trebuie ascultat.

Molarii de minte nu apar la început, apar când ești pregătit… Așa a venit pe lume Sabin, fiul meu. Când a ales să meargă la Facultatea de Medicină Dentară, am simțit că povestea mea capătă un nou sens. Nu mai era doar despre mine, era despre continuitate. Despre ceea ce lași mai departe. Atunci, cabinetul s-a transformat într-o clinică. Nu din ambiție, ci din dorința de a crea un loc care să dăinuie, un loc unde meseria se transmite, unde valorile rămân. Unde zâmbetele se construiesc cu răbdare.

Privind înapoi, totul pare să fi început într-o zi de toamnă târzie, cu un semn discret pe buză, cu un mentor care a deschis drumuri și cu un copil care nu s-a temut niciodată de stomatolog.

Inima a chemat. Mâinile au răspuns.

Viața mea seamănă cu o arcadă completă: de la incisivii începutului, caninii curajului, premolarii echilibrului, molarii muncii și molarii de minte ai rostului.